LORD

Dobermanul meu, prietenul meu, singurul meu prieten…

L-am adus din C. cu trenul, mi l-au pus în cuşca pentru animale…; era o toamnă friguroasă,  o noapte în faţă şi un drum lung de făcut până în T. ..unde locuiam cu fetiţa şi M….  unde se presupunea că este “casa mea”.

În staţia cfr unde  am schimbat acceleratul cu un personal, după ce l-am spălat bine, – făcuse de toate  pe el, acolo, în cuşca aia strâmtă -, l-am luat cu mine în compartiment. Stătea cuminte, ca un copil, se uita în ochii mei şi dârdâia de frig şi, cred, de frică…, frica de necunoscut, cine ştie? Ce s-o fi găndit el toată noaptea aia, în cuşca strâmtă şi întunecată?…, mai ales că ne cunoşteam de câteva ore…

Povestea lui e tristă.

Eram în anul 1990, Kuweitul fusese atacat şi arabii fugiseră, cu bani, bijuterii, arme, familii, cu tot ce au apucat să ia…S-au dus care încotro, dar mulţi erau studenţi în România şi au venit aici…

Sora mea vitregă, studentă pe atunci la o facultate în C., era iubita unui kuweitian. El locuia într-o vilă uriaşă împreună cu foarte mulţi membri din familia sa, fraţi, nepoţi, rude de tot felul…

Eu mă aflam în C., oraşul meu natal, pentru a-mi recupera actele după un examen la facultate, la  Psihologie…,normal, eşuat!

Sora mea m-a dus să vizitez vila în care, din când în când venea la iubitul ei.

Atunci am văzut un câine care alerga după muşte prin curtea imensă…Era Blaky, dobermanul ei. Şi mi-a spus că mai este un doberman, frate cu Blaky, dar că este legat în altă parte, în spatele vilei, izolat, asta pentru că mânca găinile din curte…

Am vrut să îl văd. Şi l-am văzut pe Lord, un doberman cu “pete foc”, un exemplar superb, la fel de frumos ca fratele lui, doar că mult, mult mai trist.

M-a privit în ochi, am întins mâna cu teamă spre el…

Sora mea mi-a spus că ar putea să mă muşte, dar eu am simţit că nu o va face…

Eram destul de nebună, aşa că, am lăsat instinctul…şi a functionat! Simţeam tristeţea lui, poate şi el pe a mea…M-a lăsat să îl ating pe frunte, uşor, apoi a venit spre mine şi m-a mirosit, m-a atins cu botul lui rece, s-a aruncat pe spate şi…a făcut pipi! Ha, ha, ha! Sora mea a rămas surprinsă şi încerca să îmi explice că un astfel de comportament nu a văzut la Lord niciodată şi că poate de bucurie a făcut ce a făcut…

Cine ştie? Nici acum nu ştiu prea multe despre căini…, doar că sunt cu totul devotaţi, că adoră şi respectă necondiţionat pe cel pe care îl aleg ca stăpân. Şi asta până la moarte!

Am simţit că nu pot pleca de acolo fără el…Ochii lui îmi cereau ajutor.

Era o nebunie, ştiam că M. mă va da afară din casă, asta în cazul în care mă va primi cu câinele pe uşă…

Eram deja în relaţii de “început de sfârşit”, eram la pământ din toate punctele de vedere şi bătăile şi abuzurile curgeau gârlă…,asta când nu pleca la sârbii lui…

Am privit-o pe sora mea în ochi, i-am spus că iau eu câinele, că îl duc cu mine. A râs crezând că glumesc. Nu glumeam.

Atunci ea m-a dus la arabul care zicea că e stăpânul lui Lord şi, deşi i-am oferit bani, nu a vrut să mi-l dea. A spus că nu vrea să îl despartă de Blaky, a spus multe, dar cred că pur şi simplu îi făcea plăcere să îl ştie al lui şi …legat acolo.

Am vorbit cu sora mea, căutând o soluţie pentru a-l convinge pe arab.

Şi, surpinzător, sora mea, a venit cu o idee extraordinară şi…periculoasă.

În fiecare seară, arabii plecau din vilă pe Cetăţuie, la un mare hotel, bar, cu de toate, ca să se distreze…Vila era plină de maşini străine, ei erau plini de bani şi aur…, am văzut şi arme…

Aşa că, sora mea mi-a spus că singura soluţie pentru bietul căine şi…pentru mine este să il..FUR!

 Şi am făcut un plan.

Am mers la gară, am luat bilet pentru un tren accelerat pentru noaptea aia, am luat “loc” la cuşca pentru animale pentru Lord, am încercat să caut o botniţă, dar cum dobermanii au botul lung, a fost imposibil să găsesc.

Mă rog, am avut o zi foarte încărcată.

Am căutat, seara, un taxi, am vorbit pe şleau cu taximetristul, i-am zis ce vreau să fac şi dacă este de acord să ma ducă la vilă…, să iau câinele şi să ne ducă la gară. L-am plătit foarte bine, aşa că…, a fost de acord.

Sora mea mă asigurase că vor pleca precis în seara aia…şi la ora stabilită cu ea,  am ajuns la vilă…, dar nu plecaseră!

Erau toţi în curte, cu maşinile pregătite, am văzut arme la brâu, ca în filme, nu îmi venea să cred ce văd..

Fără să vreau, a trebuit să sun la poartă, mă văzuseră!

Sora mea s-a făcut palidă, nu ştia ce voi spune, dar eu, cu biletul de tren în mână i-am zis arabului ei că doresc să îmi iau rămas bun pentru că am tren în aceeaşi noapte, că nu mai pot rămâne încă o zi şi…a ţinut!

Sora mea plânsese, cred că era foarte nefericită, defapt ştiam …, o bătea arabul rău de tot. Şi motivul pentru care încă nu plecaseră cred că a fost …sora mea şi o porţie bună de bătaie…căci era roşie la faţă, cu părul în dezordine, ea, care mereu era pusă la punct, machiată şi atăt de frumoasă…

Ne-am pupat, mi-a zâmbit trist…,nu ştia ce voi face, credea că am renunţat la plan…Mi-a dat bani…, a insistat şi…a trebuit să accept, trebuia să pară veridic totul , arabul stătea acolo şi ne privea insistent şi oarecum intrigat.

M-am întors la taxi dar nu îl mai găseam, am intrat în panică ,dar de-odată aud un şuierat…Era dinspre un drum mai dosit, era deja întuneric…Şoferul, căci el era, m-a aşteptat  şi, băiat deştept, a tras maşina să nu o vadă nimeni, observând de departe  ce se întamplă. Am avut noroc cu omul asta!

Arabii au ambalat motoarele, au stins luminile la vilă, au plecat toţi.

Am stat aşa, în taxi, vreo zece minute, apoi m-am dat jos, şoferul a venit cu mine, deja era implicat , dar cred că din spirit de aventură, sau …cine ştie? Nu l-am întrebat de ce mă ajută. Era clar că nu era doar pentru banii ăia pe care îi dădusem…, cred că îl fascina aventura asta.

Am sărit poarta…, dar nu am realizat că Blaky rămăsese în curte, liber. M-a lătrat dar…m-a recunoscut! Şoferul a rămas până la urmă la poartă…Eu am înaintat până după vilă, unde ştiam că Lord este legat. Am avut senzaţia că mă aştepta. M-a lins pe mâini, se agita să iasă din zgardă…şi l-am luat. Fără zgomot, fără nimic…, pur şi simplu l-am luat!

A sărit în maşină, pe bancheta din spate, ca şi cum acolo ar fi stat toate cele şase luni de viaţă cât avea, bietul de el…

Problema a fost că Blaky a ieşit afară şi vroia să vină după noi.

Şoferul de taxi a zis: “Hai să-l luăm şi pe ăsta!” “Asta nu!, i-am replicat, este câinele surorii mele!” Ştiam că este la fel de nefericită şi am văzut cât o iubeşte Blaky şi ce bine se înţeleg…situaţia noastră era la fel, vieţile noastre, gemene…, nu puteam să o las fără prietenul ei…,cum aş fi putut?

Blaky a înţeles că trebuie să rămână, era obişnuit cu asta…şi ne-a lăsat să plecăm…Ne privea din poartă…,îl priveam din taxi cum se pierde în întuneric…

Acasă! Mă rog, pe scările blocului unde locuiam…

Am sunat la uşă şi în cadrul ei au apărut, M.,apoi pe rând, căţeluşul nostru “de familie” pekinezul şi…fetiţa mea!

Eu, cu Lord de zgardă.

Pekinezul a reacţionat primul. S-a înţepenit pe cele patru picioruşe si şi-a înfoiat coada şi aşa înfoiată, a început să latre cu o voce ascuţită, isteric…

M. s-a dat la o parte şi m-a lăsat să trec, cu Lord cu tot…

Fetiţa, curioasă, stătea temătoare lipită de un perete din hol…privindu-ne şi , cred, aşteptându-se la orice!

Lord a intrat demn, m-a tras, practic după el în casă şi cred că a fost pentru prima dată când am simţit cu adevărat că intru şi la mine în casă…

Am vrut sâ îi ofer eu lui o viaţă de familie…dar de fapt el m-a făcut să simt că am ajuns “acasă”!

Am vrut să am şi eu un prieten, pe cineva care să mă înţeleagă şi care să nu mă bată, să nu râde de “filozoafa”…şi de ideile mele, să fie al meu cu adevărat, şi eu să simt că totul este adevărat, că mă adoră necondiţionat, că mă respectă şi…că mă va apăra…; adevărul este că nu ştiu exact care au fost motivele, sau cel mai puternic motiv, important este că l-am luat cu mine…,am fugit cu el acolo unde niciodată nu m-am simţit “acasă”, dar nu aveam unde în altă parte, aşa că, măcar am încercat să am cu mine pe cineva care, lângă mine, pentru mine, să  se simtă “acasă”…, măcar el, LORD!

În final M. nu l-a putut suporta, l-a bătut foarte rău într-o zi, cu o scândură groasă…i-a deschis larg uşa şi i-a urlat să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată… Şi Lord a plecat!

Nu m-a lăsat să mă duc după el…Ştiam că dacă ies, nu mă mai lasă să intru…şi pierdeam copilul…

Am ieşit în alte zile, sperând mereu să aud ceva despre Lord, să îl văd cu cineva, să aflu că e bine…

Nimic, niciodată!

Unde am greşit?

Iar Lord?