La alergat

Marti l-am luat pe John de o aripa si ne-am dus in parc sa alergam, ma rog el sa alerge si eu sa vad ce baieti draguti sunt prin parc. M-am hotarat sa il scot pe John la alergat pentru ca prea statea degeaba si se ingrasa. Doar nu era sa il tai de Craciun in lipsa carnii de porc?!  Asa ca am scos de la naftalina echipamentul de sport si ne-am imbracat cu el. Am luat si fluierul sa il mai stresez in caz de vrea sa se opreasca :lol:

Avem noroc ca parcul este la cativa metri de casa, dar vremea nu prea era una buna pentru alergat.  Am intrat hotarati in parc, dar inca de la intrare ne-au luat in vizor doi caini care ne-au latrat pana ne-au pierdut urma.

Am trecut peste acest incident rapid, dar hotararea noastra se redusese la trei sferturi. Ne-am indreptat catre lacul din parc, pentru ca e un loc foarte bun de alergat, dar pentru a ajunge acolo a trebuit sa coboram foarte multe scari, care ne-au facut sa scoatem limba pana la glezne. Ajunsi la locul cu pricina, am inceput sa facem incalzirea. Ne miscam de parca eram doua scanduri…

1, 2, 3 …start. Totul bun si frumos, alergam incet, admiram peisajul, observam alti oameni care aleargau si ei. Dupa 500 de metri deja eram epuizati… mai rau ca niste fumatori. Ne-am oprit si am inceput sa mergem. Eu calcasem stramb asa ca m-am asezat pe banca lasandu-l pe John sa continue alergarea, urmand sa ne intalnim la acea banca dupa ce termina o tura de lac.

Ramanand singura am inceput sa socializez cu stapinii de caini( de parca as fi fost vreo cunascatoare), dar iubesc animalele asa ca mi-a facut placere.  Dupa aproximativ 20 de minute vad ca vine cineva in viteza din directia din care trebuia sa apara si John. In urma acestuia se crease un strat mare de praf. Eu eram prea ocupata sa ma joc cu un catel.  Apropiindu-se imi dau seama ca acea persoana era chiar pinguinul meu…eram in stare de soc…John era cel care avea o viteza de mai mai sa bata recordul mondial. Mi-am indreptat mana catre ceas sa cronometrez, poate intra in cartea recordurilor. Numarand eu secundele, observ ca in norul de praf pe care il lasa John in spate se vedeau doua umbre mici.

Dupa cateva secunde imi dau seama ca acele umbre mici erau doi catelusi mici si pufosi care il alergau pe John.  Am inceput sa rad , dar pe fata lui John se citea frica :lol: Cand a ajuns langa banca mea, pinguinul meu a sarit in brate. Tremura de frica. Cateii au ajuns in spatele lui John si incepusera sa latre la picioarele mele. In urma acestora se vedea stapanul, un barbat la aproximativ 40 de ani. Acesta venea foarte calm, de parca nici nu latrau cateii lui la John si mai aveau un pic si se suiau pe mine. Pana la urma barbatul a venit langa noi si i-a legat pe cei doi catelusi si a plecat mai departe zicand doar “Nu musca”.

In urma incidentului am hotarat sa mergem acasa si sa ne luam abonament la sala