Criza

Toata lumea vorbeste de criza, de ce sa nu vorbim si noi. Poate nu o sa credeti dar si pe John l-a afectat aceasta criza. Tocmai ce am aflat in seara asta ca ne-a fost taiata o rata la Hummer. Sa va explicam ca sa intelegeti.

Inca din primul an am avut un client fidel caruia ii ofeream informatii legate de facultate, iar el ne promitea ca o sa ne plateasca cate o rata pentru viitorul Hummer. Anul acesta a inceput sa se intereseze mai mult decat de obicei de facultate si astfel am ajuns sa fim noi informati de el, iar din aceasta cauza o rata la Hummer s-a dus pe apa Sambetei. Dar John nu a putut sa ramana indiferent acestei situatii, asa ca a luat atitudine si a vorbit cu ursul Papushel. Dupa discutia dintre cei doi prieteni, care a durat cateva minute,  au ajuns la concluzia ca atunci cand Papushel o sa faca primul milion de dolari o sa ne cumpere masina  smileys. Avem si dovada promisiunii asa ca suntem siguri ca se va tine de cuvant fie ca vrea, fie ca nu vrea.

Ca sa continuam in acelasi ton, vrem sa va povestim si de peripetia din seara asta. Am mers impreuna cu R.B. sa ne facem abonament la metrou, iar dupa aceea urma sa iesim undeva, la suc. Cum nu stiam prea multe cafenele, puburi si alte localuri pe la Unirii, am zis sa mergem in Romana ca sigur vom gasi o masa la una din cafenele din zona. Ajunsi in Romana, am mers la avizierul facultatii sa ne luam orarul si apoi la biblioteca sa isi ia R.B. o carte. Orarul este unul foarte urat, avem cursurile si seminariile puse ori de la 7:30 dimineata ori in mijlocul zilei, la ora 4 . O sa fie un semestru interesant. Daca  tot ne aflam in Romana am trecut si pe la locul de munca al Andreei sa o vizitam. Nu am stat mult de vorba cu ea pentru ca trebuia sa mergem la suc cu R.B. si sa ajungem cat mai repede in cartier ca sa platim netul. O sa ne luam revansa fata de ea in acest weekend(abea asteptam smileys).  Am lasat-o pe Andreea sa munceasca si am plecat sa cautam un loc liber pe la una din cafenele din Romana. Bineinteles ca nu am gasit si astfel din Romana am ajuns la Universitate, la E. Pub. Nu o sa zic numele complet al acestui pub pentru ca nu vreau sa ii fac reclama negativa din cauza unui angajat.

Acolo am dat peste un chelner atat de plictisit de viata incat ne venea sa ne ridicam si sa plecam, dar am ramas pentru ca nu mai aveam timp sa cautam un alt pub . Ne-a adus meniul destul de rapid, dar comanda ne-a luat-o dupa vreo 20 de minute. L-am rugat daca poate sa dea muzica mai incet, pentru ca era data la un volum atat de mare incat nu o auzeam pe R.B. care era in fata noastra. El ne-a raspuns cu un sictir “Nu se poate! Este data deja foarte incet si trebuie sa apara si Dj-ul”. Am inghitit in sec si am raspuns “Bine!”. Cand am cerut nota a venit iar dupa vreo 20 de minute, iar pentru acest comportament era sa nu ii lasam nici un bacsis. Intr-un final ne-am indreptat spre casa si am reusit sa ajungem la timp sa platim si netul.

Si uite asa din cauza acelui chelner nu cred ca o sa mai ajungem prea curand in acel pub.

Pofta de…

…inghetata. Odata cu zilele calduroase au venit si poftele pentru inghetata, bere sau suc. De acum cand simtim nevoia sa mancam ceva dulce, ne repezim la magazinul “din colt” si luam o inghetata mare care sa ne potoleasca pofta, iar cand vine vorba de sete, preferam sa ne racorim cu un suc rece sau cu cate o bere, dupa preferinte.

Savurand inghetata iti vin in minte ganduri legate de mare. Vrei cu prima ocazie sa mergi sa te racoresti in apa calda a marii, dar nu poti merge deoarece iti cam sufla vantul prin buzunar. Ce e de facut? Te duci la mama si tata si ii ceri bani sau te duci si muncesti 2 luni pentru a strange niste bani sa mergi la mare?

Chiar daca te apuci sa lucrezi pentru a face rost de bani, gandul ca te vei distra de minune la mare alaturi de toti prietenii tai te motiveaza sa contiunui sa mergi zilnic la munca.

Jonh mi-a soptit ca el nu vrea la mare, el vrea la oceanul Artic :lol: Ii este dor de pinguinii lui si probabil ca in vara asta le va face o vizita.

Voi ce planuri aveti pentru vara asta?

O iubire de vara…

Totul a inceput intr-o seara fierbinte de iunie. Erau doi copii care nu stiau ce inseamna iubirea, dar se simteau foarte atrasi unul de celalalt.

Au stiu ca din acel moment totul se va schimba pentru ei, si ca nu vor mai putea fi ca la inceput. Au stat imbratisati aproape toata seara, dorind sa nu vina clipa in care vor trebui sa plece in casa.

Timpul trecea cu rapiditate pe langa ei, dar ei erau prinsi in vraja acelui moment. Simteau cu inimile le bateau cu putere, voiau sa isi spuna ceva, dar buzele nu ii mai ascultau. Nu stiau ce se va intampla mai departe, dar isi doreau ca acea clipa sa nu dispara odata cu rasaritul lunii. Totul era ca intr-o poveste, ei doi imbratisati, uitandu-se la stele.

Luna rasarise, era timpul sa se intoarca in casa. Dintr-o data totul devenise foarte trist, iar sentimentul care se nascusera in acea seara devenea din ce in ce mai puternic. Mainile lor nu se puteau desprinde una de cealalta, isi doreau sa stea asa o eternitate. Se simteau bine impreuna, de acum o legatura puternica ii lega.

Clipa despartirii se apropia cu pasi repezi. Nu stiau cum sa isi exprime sentimentele in cuvinte, privirele lor spuneau totul. Inainte de a-si da drumul la mani s-au sarutat. A fost un sarut nevinovat, pe care nu il vor uitat niciodata. In acea seara descoperisera iubirea.

Anii au trecut, iar legatura dintre ei s-a racit, dar niciodata nu vor uita acea seara minunata de iunie.

La alergat

Marti l-am luat pe John de o aripa si ne-am dus in parc sa alergam, ma rog el sa alerge si eu sa vad ce baieti draguti sunt prin parc. M-am hotarat sa il scot pe John la alergat pentru ca prea statea degeaba si se ingrasa. Doar nu era sa il tai de Craciun in lipsa carnii de porc?!  Asa ca am scos de la naftalina echipamentul de sport si ne-am imbracat cu el. Am luat si fluierul sa il mai stresez in caz de vrea sa se opreasca :lol:

Avem noroc ca parcul este la cativa metri de casa, dar vremea nu prea era una buna pentru alergat.  Am intrat hotarati in parc, dar inca de la intrare ne-au luat in vizor doi caini care ne-au latrat pana ne-au pierdut urma.

Am trecut peste acest incident rapid, dar hotararea noastra se redusese la trei sferturi. Ne-am indreptat catre lacul din parc, pentru ca e un loc foarte bun de alergat, dar pentru a ajunge acolo a trebuit sa coboram foarte multe scari, care ne-au facut sa scoatem limba pana la glezne. Ajunsi la locul cu pricina, am inceput sa facem incalzirea. Ne miscam de parca eram doua scanduri…

1, 2, 3 …start. Totul bun si frumos, alergam incet, admiram peisajul, observam alti oameni care aleargau si ei. Dupa 500 de metri deja eram epuizati… mai rau ca niste fumatori. Ne-am oprit si am inceput sa mergem. Eu calcasem stramb asa ca m-am asezat pe banca lasandu-l pe John sa continue alergarea, urmand sa ne intalnim la acea banca dupa ce termina o tura de lac.

Ramanand singura am inceput sa socializez cu stapinii de caini( de parca as fi fost vreo cunascatoare), dar iubesc animalele asa ca mi-a facut placere.  Dupa aproximativ 20 de minute vad ca vine cineva in viteza din directia din care trebuia sa apara si John. In urma acestuia se crease un strat mare de praf. Eu eram prea ocupata sa ma joc cu un catel.  Apropiindu-se imi dau seama ca acea persoana era chiar pinguinul meu…eram in stare de soc…John era cel care avea o viteza de mai mai sa bata recordul mondial. Mi-am indreptat mana catre ceas sa cronometrez, poate intra in cartea recordurilor. Numarand eu secundele, observ ca in norul de praf pe care il lasa John in spate se vedeau doua umbre mici.

Dupa cateva secunde imi dau seama ca acele umbre mici erau doi catelusi mici si pufosi care il alergau pe John.  Am inceput sa rad , dar pe fata lui John se citea frica :lol: Cand a ajuns langa banca mea, pinguinul meu a sarit in brate. Tremura de frica. Cateii au ajuns in spatele lui John si incepusera sa latre la picioarele mele. In urma acestora se vedea stapanul, un barbat la aproximativ 40 de ani. Acesta venea foarte calm, de parca nici nu latrau cateii lui la John si mai aveau un pic si se suiau pe mine. Pana la urma barbatul a venit langa noi si i-a legat pe cei doi catelusi si a plecat mai departe zicand doar “Nu musca”.

In urma incidentului am hotarat sa mergem acasa si sa ne luam abonament la sala

Back to real life

Dupa aproape doua saptamani in care am cam “frecat menta” atat eu cat si John acum suportam consecintele. Avem de facut foarte multe proiecte si avem putin timp la dispozitie. Probabil ca o sa fie o saptamana in care o sa tragem tare ca sa ajungem la zi cu toate temele, cu toate ca o sa fie greu.

Ieri a fost prima zi de vegetare si de revenire din starea de fericire pe care am avut-o toata saptamana trecuta, noroc ca a fost 1 decembrie, astfel am avut si noi o scuza sa stam degeaba (La multi ani, romanilor! ). Trebuie sa revenim cu picioarele pe pamant si sa ne apucam e treaba, problema este ca nu ne putem concentra si gandul ne zboara la turneul de tenis care tocmai s-a incheiat si la faptul ca pe anul acesta trebuie sa zicem la revedere tenisului, dar mai ales preferatilor nostri.

Putem spune ca saptamana trecuta a fost una foarte activa pentru John pentru ca aveam un program “incarcat”. Ne trezeam la ora 9, mai stateam cateva minute in pat dupa care ne duceam sa ne spalam, apoi sa mancam. Dupa inca cateva minute pe care le petreceam gandidu-ne cu ce sa ne imbracam, plecam spre Polivalenta. Acolo ne intalneam cu alte fane ale sportului alb si cu Raluca. Cum ne asezam incepeam sa intrebam cat este scorul ( pentru ca niciodata nu am ajuns de la inceputul meciului ) si apoi incepeam sa comentam partida cu fetele.  Stateam cateva ore bune pana cand ni se facea foame, iar cand incepe “stomacul sa patineze pe sina spinarii” mergeam acasa sa mancam. Reveneam pentru partea a doua de tenis, astfel ajungeam acasa pe la 11-12 noaptea. Pe cat de frumoasa a fost saptamana, pe atat de mult ne-a epuizat fizic.

John s-a  facut remarcat la acest turneu prin faptul ca si-a incurajat favorita, dar nici eu nu am stat cu mainile in san. Ba chiar era sa ne luam bataie de la unul dintre jucatori…cred ca l-a deranjat faptul ca nu tineam cu el ci cu adversarul :lol: .

Cred ca ne-am innebunit toti prietenii nostri cu pasiunea noastra pentru tenis, ca sa nu mai zic ca Raluca a trebuit sa suporte zilnic comentariile noastre ( multumim Ralu ca ne-ai suportat ) .

S-a dat startul pentru inceperea proiectelor si deja ne-a luat durerea de cap, dar unde-s doi puterea creste… c-asa-i in tenis…

Si totusi… mai vrem tenis !!!