Cum vă plac oamenii?

Pe pită? Unși bine cu alifii? Goi? :)

Acu pe bune … Am făcut fără să vreau o clasificare a oamenilor. Unii sunt reci, alții sunt calzi, alții fierbinti, unii călduți și alții reciuți. Sper că știi despre ce vorbesc.

Eu prefer și fac click cel mai bine cu oamenii calzi. Călduții sunt OK. Pe termen scurt pot relaționa fain și cu oamenii fierbinți, dar nu fac casă bună cu oamenii reci, reciuți & co, pentru ca acestia din urma nu stiu nici macar ce-s alea jocuri disney pentru copii , iar mie chiar imi place sa ma joc.

Cum sunt oamenii calzi? Dar fierbinți? Dar .. ai vrea sa fi ca ben 10 , el cum o fi, te-ai jucat?

Ei bine, oamenii reci sunt cei care au prea multe măști, care trebuie să fie mereu de nebiruit, aparent nu suferă și nu greșesc niciodată … nu se dezvăluie.

Oamenii fierbinți pun o tonă de suflet în tot ce fac, ce văd, ce aud … Sunt prea zbuciumați, prea implicați mereu. O durere de măsea devine eveniment național sau o zi gri e o zi neagră pentru ei. Pe de alta parte, fierbințeii pot fi prieteni de milioane, sunt in stare să te ințeleagă, să te asculte, să dea sfaturi bune, să te copleșească cu atenții și măsline. But … ține-te bine când e rândul lor să se plângă și asta poate fi aproape la fiecare întrevedere.

Oamenii calzi, oamenii mei dragi. Sunt echilibrați în general, sunt bucuroși să experimenteze chestii noi, se entuziasmează la frumos. Sunt prezenți. Oamenii calzi sunt oamenii care știu că acum nu e forever, dar acum e cel mai minunat dar. Oamenii pe care dacă îi reîntâlnești după mult timp, legătura se reia instant. Pentru mine, oamenii calzi sunt oamenii cu care mă simt acasă, oriunde in lume aș fi.

Un aspect important și interesant ar fi să vorbesc despre ce “temperatură” avem noi înșine. Asta poate fi puțin mai dificil de determinat, nu putem fi 100% obiectivi. Eu cred ca-s caldă. Pot fi  călduță in unele zile, dar pot fi și reciuță sau fierbinte când sunt stresată, supărată, rănită … Oamenii calzi sunt cei aleși de mine și pentru minunatul fapt că în preajma lor nu pot fi pentru timp lung reciuță sau fierbinte.

Vouă cum vă plac oamenii?

Pentru ca...

Inainte de a fi blogger, cum ma dau pe aici, ma consider poet. si inainte de a fi poet, sunt al dracu de bun la aranjat cuvinte in discurs sau povestire. AICI am scris de ce nu pot scrie poezie ca un poet “adevarat”, acum e timpul sa va spun de ce nu pot fi un blogger ca majoritatea bloggerilor.

pentru ca nu pot fi penibil, nu pot sa port camasi roz, nu pot sa ma duc la epilare definitiva, nu pot sa ma ingras si sa fiu virgin pana la 30 de ani, nu pot sa stau toata ziua si sa verific cat trafic mi-a adus articolul despre cacareze de oaie, nu pot pupa in bot sponsori ca sa mi se plateasca advertoriale, nu pot minti. nu pot sa fiu sensibil, nu pot sa cred ca simt altfel decat aia care n-au blog, nu pot sa am opinii mai interesante fara sa ma documentez, nu pot sa vorbesc de dragul de a ma auzi vorbind, nu pot sa accept falsii aplaudaci care ma asteapta la colt sa ma bata ca le-am vorbit articolele de rau, nu pot sa fiu agramat si semidoct, nu pot sa scriu cu diacritice si cu litere mari, nu pot sa citesc un blog pentru aspect (o fac doar pentru idei), nu pot sa ma pun pe un piedestal fals modest de semizeu, undeva intre dumnezeu si sfantul petru, nu pot sa nu injur cand vad idioti cum isi dau cu parerea, nu pot sa scriu articole siropoase pentru cele care au nevoie de o scuza dupa ultima ... facuta unui necunoscut in baia de la princess, nu pot sa scriu motivationale pentru analfabetele de 30 de ani prinse intr-o multinationala si atat de feminine incat borasc prin wc-urile de pe centru vechi in ziua de salariu, nu pot sa scriu politic, nu pot sa sustin cauze “de interes national”, nu pot sa ma cac pe mine ca presa e de rahat si eu sunt ultimul pilon al democratiei pentru ca asta ar insemna ca eu consum presa, nu pot sa fiu nici marius tuca, nici mircea badea, nici moise guran. nu pot sa fiu un prost pseudo-jurnalist care se exprima pe blog, nici un blogger formator de opinie, pentru ca opinia mea jigneste intelectul de turma. pentru ca sunt poet cand nu-s blogger si pentru ca sunt la bere cand nu-s nici poet, nici blogger, sau la munca. pentru ca in cv nu am trecut “specialist social media”, nici “blogger” de 4 ani, nici “owner at”... . pentru ca nici macar student nu sunt, sunt muncitor platitor de taxe. nu sunt zoso sau arhi sau otrava sau radu f constantinescu.

Se mai întîmplă…

- azi am descoperit ce spectacol este schimbul de ture la Poştă. Cum oamenii nu prea înţeleg cînd ceva e deschis sau închis. Fiecare avea problema lui. problmeă care desigur era mai importantă decît a altuia. Fascinant.

- în piaţă, la o tarabă.  O domnişoară drăguţă vindea. Un domn mai în vîrstă face o glumă. Eu eram cu gîndul prin alte părţi. Majoritatea persoanelor rîd. Eu nu. Probabil că m-a văzut că nu am rezonat cu gluma sa şi mă întreabă: „Ce, eşti gelos pe mine? Hai că sînt bătrîn”. Normal că omul glumea şi acum fiind atent am putut rîde. :) Deci se poate, mai există şi oameni simpatici.  Din păcate nu mă număr printre ei. :)

- azi încă nu am vorbit de Australia şi de ce frumos e pe acolo.  Acum că am scris aici, însemană că am făcut asta.

“hoţul strigă: uite, hoţul!,…”

El spaniol, ea româncă, el bătrâior, ea, fugită de acasă, lăsând în urmă doi minori şi o “faimă” de femeie…”uşoară”, cu toate că bate cu mult peste suta de kile…

El îndrăgostit lulea de sarmalele şi “şuncile” româncei, ea…îndrăgostită de viaţa de “spanioloaică”…în devenire…

Au un copilaş, probabil împreună, numai ADN-ul poate spune…;că ea, după  atâţia ani de desfrâu prin Spania, probabil că a pierdut şirul…posibililor…şi imposibililor…”tătici”.

Şi-a ales ea unul, nu doar pentru cel mic, ci şi pentru ea, că al ei, cel natural, a murit demult.

L-a ales pe cel mai docil, mai slab de înger, mai credul, consumator de droguri, fără masă, fără casă, cu nevastă, cu copii, dar renegat de toţi pentru…, eh! numai ei şi Dumnezeu ştiu de ce şi pentru ce, deşi dacă îl vezi şi îi ştii viaţa, te bucuri că nu faci parte din ea…, vorba aia:”spune-mi cu cine te aduni…”

Îi place să fumeze poro, îi place coca-cola, face istericale dacă nu are la masă băutura preferată.

Îi place să-şi plimbe cu maşina ”novia”=româncuţa cea bine înfiptă în pământ spaniol, cu burta în faţă, creierul “spălat” de…amintirile din “viaţa de la… ţară”, precum şi “paşaportul” ei de şedere permanentă şi legitimă în Spania: copilaşul …

De cum am pus piciorul în Spania, am văzut cum trăieşte acest copil cu o asemenea familie…, practic a fost un bagaj, mereu un bagaj, purtat veşnic pe drumuri, hrănit când şi cum da Sfântul, adică DUPĂ ce îşi făceau ei “plinul” de ţigări, cafele, coca-cola, farduri, parfumuri, mâncăruri fine, plinul la …maşină!

Copilul acesta a crescut pe bancheta din spate a unui hârb de maşină…

Sunt nomazi, adică se comportă ca şi cum ar fi…

Nu rezistă mult timp într-un loc, nici la un serviciu, nici într-o casă, nici alături de aceiaşi “prieteni”.

Persoane conflictive, caută să câştige simpatia, apoi bunuri, pun copilul la “înaintare” şi practic işi câştigă, nu doar simpatia ci mult mai multe …Dar nu pentru mult timp, deoarece toţi, până la urmă, se lămuresc cu cine au de-a face.

Sunt capabili de orice pentru ca să le fie lor bine, au un echipament de protectie impotriva tuturor.

La un moment dat acest om, practic iresponsabil, a fost prins furând din bancomate bani cu cardul unei femei.

Ştiu, din povestea româncei, că el şi nepoata lui au pus la cale furtul acestui card.

Nepoata, femeie cu copii acasă, măritată cu un ecuadorian, lucra la un supermarket . Într-o zi fură cardul bancar al unei colege, asta după ce află codul PIN…

“Unchiul”, grijuliu, ia cardul şi noaptea, cu casca de motociclist pe ochi, cu costumul negru şi pe furiş, goleşte cardul de bani.

Poliţia intră pe fir, îl ia ca din oală după costumaţie şi mutră, doar camera bancomatului prinsese ceva din chipul hoţului…

El ia asupra lui toată vina, nepoata era însărcinată cu al treilea copil, cum să facă , biata de ea, puşcărie?

El stă o noapte pe arest şi, susţinând că a găsit cardul pe unde l-o fi găsit, i se dă drumul…

Urmează un proces, i se întocmeşte dosar penal dar scapă de puşcărie…Asta nu am să o înţeleg niciodată…, totul era atât de clar…!

NO COMMENT!

LORD

Dobermanul meu, prietenul meu, singurul meu prieten…

L-am adus din C. cu trenul, mi l-au pus în cuşca pentru animale…; era o toamnă friguroasă,  o noapte în faţă şi un drum lung de făcut până în T. ..unde locuiam cu fetiţa şi M….  unde se presupunea că este “casa mea”.

În staţia cfr unde  am schimbat acceleratul cu un personal, după ce l-am spălat bine, – făcuse de toate  pe el, acolo, în cuşca aia strâmtă -, l-am luat cu mine în compartiment. Stătea cuminte, ca un copil, se uita în ochii mei şi dârdâia de frig şi, cred, de frică…, frica de necunoscut, cine ştie? Ce s-o fi găndit el toată noaptea aia, în cuşca strâmtă şi întunecată?…, mai ales că ne cunoşteam de câteva ore…

Povestea lui e tristă.

Eram în anul 1990, Kuweitul fusese atacat şi arabii fugiseră, cu bani, bijuterii, arme, familii, cu tot ce au apucat să ia…S-au dus care încotro, dar mulţi erau studenţi în România şi au venit aici…

Sora mea vitregă, studentă pe atunci la o facultate în C., era iubita unui kuweitian. El locuia într-o vilă uriaşă împreună cu foarte mulţi membri din familia sa, fraţi, nepoţi, rude de tot felul…

Eu mă aflam în C., oraşul meu natal, pentru a-mi recupera actele după un examen la facultate, la  Psihologie…,normal, eşuat!

Sora mea m-a dus să vizitez vila în care, din când în când venea la iubitul ei.

Atunci am văzut un câine care alerga după muşte prin curtea imensă…Era Blaky, dobermanul ei. Şi mi-a spus că mai este un doberman, frate cu Blaky, dar că este legat în altă parte, în spatele vilei, izolat, asta pentru că mânca găinile din curte…

Am vrut să îl văd. Şi l-am văzut pe Lord, un doberman cu “pete foc”, un exemplar superb, la fel de frumos ca fratele lui, doar că mult, mult mai trist.

M-a privit în ochi, am întins mâna cu teamă spre el…

Sora mea mi-a spus că ar putea să mă muşte, dar eu am simţit că nu o va face…

Eram destul de nebună, aşa că, am lăsat instinctul…şi a functionat! Simţeam tristeţea lui, poate şi el pe a mea…M-a lăsat să îl ating pe frunte, uşor, apoi a venit spre mine şi m-a mirosit, m-a atins cu botul lui rece, s-a aruncat pe spate şi…a făcut pipi! Ha, ha, ha! Sora mea a rămas surprinsă şi încerca să îmi explice că un astfel de comportament nu a văzut la Lord niciodată şi că poate de bucurie a făcut ce a făcut…

Cine ştie? Nici acum nu ştiu prea multe despre căini…, doar că sunt cu totul devotaţi, că adoră şi respectă necondiţionat pe cel pe care îl aleg ca stăpân. Şi asta până la moarte!

Am simţit că nu pot pleca de acolo fără el…Ochii lui îmi cereau ajutor.

Era o nebunie, ştiam că M. mă va da afară din casă, asta în cazul în care mă va primi cu câinele pe uşă…

Eram deja în relaţii de “început de sfârşit”, eram la pământ din toate punctele de vedere şi bătăile şi abuzurile curgeau gârlă…,asta când nu pleca la sârbii lui…

Am privit-o pe sora mea în ochi, i-am spus că iau eu câinele, că îl duc cu mine. A râs crezând că glumesc. Nu glumeam.

Atunci ea m-a dus la arabul care zicea că e stăpânul lui Lord şi, deşi i-am oferit bani, nu a vrut să mi-l dea. A spus că nu vrea să îl despartă de Blaky, a spus multe, dar cred că pur şi simplu îi făcea plăcere să îl ştie al lui şi …legat acolo.

Am vorbit cu sora mea, căutând o soluţie pentru a-l convinge pe arab.

Şi, surpinzător, sora mea, a venit cu o idee extraordinară şi…periculoasă.

În fiecare seară, arabii plecau din vilă pe Cetăţuie, la un mare hotel, bar, cu de toate, ca să se distreze…Vila era plină de maşini străine, ei erau plini de bani şi aur…, am văzut şi arme…

Aşa că, sora mea mi-a spus că singura soluţie pentru bietul căine şi…pentru mine este să il..FUR!

 Şi am făcut un plan.

Am mers la gară, am luat bilet pentru un tren accelerat pentru noaptea aia, am luat “loc” la cuşca pentru animale pentru Lord, am încercat să caut o botniţă, dar cum dobermanii au botul lung, a fost imposibil să găsesc.

Mă rog, am avut o zi foarte încărcată.

Am căutat, seara, un taxi, am vorbit pe şleau cu taximetristul, i-am zis ce vreau să fac şi dacă este de acord să ma ducă la vilă…, să iau câinele şi să ne ducă la gară. L-am plătit foarte bine, aşa că…, a fost de acord.

Sora mea mă asigurase că vor pleca precis în seara aia…şi la ora stabilită cu ea,  am ajuns la vilă…, dar nu plecaseră!

Erau toţi în curte, cu maşinile pregătite, am văzut arme la brâu, ca în filme, nu îmi venea să cred ce văd..

Fără să vreau, a trebuit să sun la poartă, mă văzuseră!

Sora mea s-a făcut palidă, nu ştia ce voi spune, dar eu, cu biletul de tren în mână i-am zis arabului ei că doresc să îmi iau rămas bun pentru că am tren în aceeaşi noapte, că nu mai pot rămâne încă o zi şi…a ţinut!

Sora mea plânsese, cred că era foarte nefericită, defapt ştiam …, o bătea arabul rău de tot. Şi motivul pentru care încă nu plecaseră cred că a fost …sora mea şi o porţie bună de bătaie…căci era roşie la faţă, cu părul în dezordine, ea, care mereu era pusă la punct, machiată şi atăt de frumoasă…

Ne-am pupat, mi-a zâmbit trist…,nu ştia ce voi face, credea că am renunţat la plan…Mi-a dat bani…, a insistat şi…a trebuit să accept, trebuia să pară veridic totul , arabul stătea acolo şi ne privea insistent şi oarecum intrigat.

M-am întors la taxi dar nu îl mai găseam, am intrat în panică ,dar de-odată aud un şuierat…Era dinspre un drum mai dosit, era deja întuneric…Şoferul, căci el era, m-a aşteptat  şi, băiat deştept, a tras maşina să nu o vadă nimeni, observând de departe  ce se întamplă. Am avut noroc cu omul asta!

Arabii au ambalat motoarele, au stins luminile la vilă, au plecat toţi.

Am stat aşa, în taxi, vreo zece minute, apoi m-am dat jos, şoferul a venit cu mine, deja era implicat , dar cred că din spirit de aventură, sau …cine ştie? Nu l-am întrebat de ce mă ajută. Era clar că nu era doar pentru banii ăia pe care îi dădusem…, cred că îl fascina aventura asta.

Am sărit poarta…, dar nu am realizat că Blaky rămăsese în curte, liber. M-a lătrat dar…m-a recunoscut! Şoferul a rămas până la urmă la poartă…Eu am înaintat până după vilă, unde ştiam că Lord este legat. Am avut senzaţia că mă aştepta. M-a lins pe mâini, se agita să iasă din zgardă…şi l-am luat. Fără zgomot, fără nimic…, pur şi simplu l-am luat!

A sărit în maşină, pe bancheta din spate, ca şi cum acolo ar fi stat toate cele şase luni de viaţă cât avea, bietul de el…

Problema a fost că Blaky a ieşit afară şi vroia să vină după noi.

Şoferul de taxi a zis: “Hai să-l luăm şi pe ăsta!” “Asta nu!, i-am replicat, este câinele surorii mele!” Ştiam că este la fel de nefericită şi am văzut cât o iubeşte Blaky şi ce bine se înţeleg…situaţia noastră era la fel, vieţile noastre, gemene…, nu puteam să o las fără prietenul ei…,cum aş fi putut?

Blaky a înţeles că trebuie să rămână, era obişnuit cu asta…şi ne-a lăsat să plecăm…Ne privea din poartă…,îl priveam din taxi cum se pierde în întuneric…

Acasă! Mă rog, pe scările blocului unde locuiam…

Am sunat la uşă şi în cadrul ei au apărut, M.,apoi pe rând, căţeluşul nostru “de familie” pekinezul şi…fetiţa mea!

Eu, cu Lord de zgardă.

Pekinezul a reacţionat primul. S-a înţepenit pe cele patru picioruşe si şi-a înfoiat coada şi aşa înfoiată, a început să latre cu o voce ascuţită, isteric…

M. s-a dat la o parte şi m-a lăsat să trec, cu Lord cu tot…

Fetiţa, curioasă, stătea temătoare lipită de un perete din hol…privindu-ne şi , cred, aşteptându-se la orice!

Lord a intrat demn, m-a tras, practic după el în casă şi cred că a fost pentru prima dată când am simţit cu adevărat că intru şi la mine în casă…

Am vrut sâ îi ofer eu lui o viaţă de familie…dar de fapt el m-a făcut să simt că am ajuns “acasă”!

Am vrut să am şi eu un prieten, pe cineva care să mă înţeleagă şi care să nu mă bată, să nu râde de “filozoafa”…şi de ideile mele, să fie al meu cu adevărat, şi eu să simt că totul este adevărat, că mă adoră necondiţionat, că mă respectă şi…că mă va apăra…; adevărul este că nu ştiu exact care au fost motivele, sau cel mai puternic motiv, important este că l-am luat cu mine…,am fugit cu el acolo unde niciodată nu m-am simţit “acasă”, dar nu aveam unde în altă parte, aşa că, măcar am încercat să am cu mine pe cineva care, lângă mine, pentru mine, să  se simtă “acasă”…, măcar el, LORD!

În final M. nu l-a putut suporta, l-a bătut foarte rău într-o zi, cu o scândură groasă…i-a deschis larg uşa şi i-a urlat să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată… Şi Lord a plecat!

Nu m-a lăsat să mă duc după el…Ştiam că dacă ies, nu mă mai lasă să intru…şi pierdeam copilul…

Am ieşit în alte zile, sperând mereu să aud ceva despre Lord, să îl văd cu cineva, să aflu că e bine…

Nimic, niciodată!

Unde am greşit?

Iar Lord?

De ce au ales companiile serviciile de salarizare outsourcing?

Intr-o perioada in care  tot mai multe companii romanesti se lupta pentru a supravietui unei  crize economice absurde care nu manifesta nici o intentie de ameliorare, firmele de resurse  umane specializate in servicii de externalizarea au incercat sa creeze solutii avantajoase la preturi competitive.

Analizand  situatia din ultimii cativa ani din domeniul afacerilor ,am putea spune ca aceasta a fost caracterizata de termenul  “adaptabilitate”.Pentru a rezista crizei tot mai multe companii au fost nevoite sa adopte masuri speciale de siguranta astfel multe dintre ele au recurs la externalizare servicii salarizare.

In ceea ce priveste activitatile desfasurate in departamentele de resurse umane, in cel mai multe cazuri s-a ajuns la concluzia ca serviciile de salarizare implica foarte multe resurse astfel incat acestea au fost printre primele activitati externalizate.

Deciza alegerii unei firme de resurse umane care sa se ocupe de serviciile de salarizare nu este una deloc usoara avand in vedere  faptul ca vorbim despre accesul la informatii  personale si foarte importante din interiorul unei companii. Cele mai multe intrebari legate de aceste servicii au avut ca punct de plecare modul in care aveau sa fie manageriate informatiile puse la dispozitie de client. Neincrederea si teama  scurgerii de informatii au fortat companiile sa ia  masuri suplimentare de siguranta care sa ofere clentilor tot confortul de care aveau nevoie.

In acest sens, companiile specializate care au dat dovada de profesionalism si au oferit servicii de calitate au reusit sa se impuna pe piata iar prin ofertele foarte  avantajoase  au atras un numar tot mai mare  de clienti.

Odata cu depasirea acestor obstacole.in scurt timp de la inceperea colaborarii ,clientii au putut remarca pe langa aspectul economic si faptul ca accesul la informatie se realizeaza mult mai usor datorita aplicatiilor avansate si programelor special create in acest scop.Toate acestea avand menirea sa simplifice activitatile legate de administrarea si procesare informatiilor de personal.

România, ţară dragă!

As face orice altceva acum in afara de citirea unor cursuri care mi se par de departe cele mai nefolositoare cursuri de pana acum si cele mai lipsite de sens. Si ca sa credeti ca pe buna dreptate evit sa incep va dau exemplu un citat din curs: “Potrivit celei de a treia trihonimii, un semn poate fi numit rema, dicisemn sau semn dicent (astfel spus o propozitie sau cvasipropozitie) sau rationament.” …have fun learning, Betty!! Serios, daca m-ai trimite acum la sapa as accepta cu drag!

M-am saturat sa invat materii in masa, inutile chiar, pe care ministerul educatiei le-a pompat  doar ca sa mai acorde cateva salarii si sa mai umple programul studentilor, ca si cand banii si timpul ar sta pe gard. M-am saturat de Romania, tarisoara noastra faina, unde sloganul “dau regatul si un cal pe-un dolar american” prinde tot mai mult la publicul larg. Vreau sa plec departe, undeva intr-o tara logica cu capitala in sens (apropo de semiotica). Si nu am sa plec doar eu, vom pleca cu totii cu ultimul accelerat din gara de nord.

aaa si sa nu uit! Regula e inca valabila: ultimul care pleaca sa stinga lumina!